Agonie și necaz

Ați lucrat vreodată într-o firmă care începe să aibă probleme cu banii? Eu da. De mai multe ori. Dar la ce prosperitate și belșug colcăie afară prin toate cotloanele, bănuiesc că v-ați mai confruntat și voi cu situația asta, direct sau indirect. Cam știți la ce mă refer. E atunci când șefii plătiți cu multe mii de euro pe lună, ăia care își decontează merdenelele, prezervativele și cumpărăturile de la Cora, încep să devină stresați, gravi și își trag o moacă de martiri. Apoi, pătrunși până-n măduva oaselor de importanța aproape istorică a momentului, adună toată plantația la un loc pentru un discurs amplu, emfatic și moralizator, în urma căruia, dacă ești un pic mai slab de înger, ar trebui să te simți mai ceva ca un spartan înainte de lupta de la Termopile. „Linia melodică” a discursului are cam aceleași note peste tot: „traversăm vremuri grele” [intro], „suntem cu toții nevoiți să facem sacrificii” [bridge], „compania are nevoie de oameni dedicați, capabili să recunoască și să înțeleagă o situație de criză” [refren], după care urmează punctul de climax, soloul de chitară executat după măiestria și talentul solistului (unii fac apel la figurile fondatoare ale companiei, dacă există, alții la exemple din cele două războaie mondiale, după inspirație); apoi, desigur, urmează din nou refrenul „cine nu este gata să lupte alături de noi, este liber să plece, fără nicio supărare” și după aia, dacă liderul în cauză este mai milos, baga un outro de genul „va fi mai rău înainte să ne fie foarte bine”. Dacă nu este milos sau dacă e deja în întârziere pentru serata de VIP-uri la care trebuie să participe în seara aceea, nu-l mai bagă, oricum nu era esențial în economia lucrurilor.

credit foto: Art is the answer

credit foto: Art is the answer

Acum câțiva ani lucram la o anumită fabrică de conținut, nu importă care, putem să-i zicem Cosorul, dacă vreți. Ca orice întreprindere din branșă – sunt, într-adevăr, vremuri grele pentru conținut, altfel n-ați mai arde-o pe bloguri cu denumiri dubioase:P și v-ați duce să vă cumpărați niște conținut de la ăia care vând – și Cosorul se confrunta cu o grămadă de probleme. Parte din ele au fost asumate și răs-asumate de conducere (la nivel pur declarativ, firește), de parcă oamenii puteau să-și hrănească copiii sau să-și plătească întreținerea cu asumări. Și nici cu conținut, oricât de frumoasă ar fi sintagma „hrană spirituală”. Dar nu pe astea vreau să le discut acum. Nu, mi-am amintit de stările prin care treceam, împreună cu colegii mei, când deveniseră clare ca bună ziua indiciile că treaba e serios bulită și nu mai sunt șanse prea mari de revenire.

La început, cel mai greu de suportat sentiment este incertitudinea. Se insinuează încet, pe nesimțite, odată cu prima zi de salariu care trece exact la fel ca oricare altă zi care nu e de salariu, și nu zice nimeni nimic (la nivel oficial, adică). Apoi se face un anunț, o promisiune de plată care în prima lună nu se încalcă, iar în a doua lună se încalcă. Doar cu o săptămână. Apoi se încalcă cu două săptămâni, apoi cu trei, apoi nu se mai încalcă nimic, pentru că nu se mai face nicio promisiune. În tot acest timp noi, negrișorii, făceam calcule peste calcule: cum să ne lăsăm de fumat, cum să mâncăm mai puțin, cum să ne hrănim prin fotosinteză etc. În tot acest timp, iarăși, trebuia să fim mai concentrați ca niciodată pe sfintele obiective ale organizației, că doar prin sudoarea frunții noastre se putea ieși, în vreun fel, din impas. Aici intră în scenă dedublarea. Deși la baie hârtia igienică a trecut printr-o nouă raționalizare luna asta, iar tu ai venit la muncă atârnat de ușa din față a tramvaiului, scrutând stațiile după controlori mai ceva ca un spion sovietic infiltrat în spatele frontului nazist, față de furnizori și colaboratori trebuie însă să fii întruchiparea stabilității și prosperității financiare. Desigur, asta în anumite limite, întotdeauna trebuie să știi să strecori în discuție niște indicii – vagi! – referitoare la situația nu tocmai ideală din prezent. Prezent care, pe măsură ce se permanentizează, duce la instalarea sentimentului de detașare. Acesta este dulcele – dar nu foarte sănătosul – moment în care zici… „what the fuck”. Aici începe caterinca, vin ideile originale despre cum să faci rost de bani – cred că cea mai tare a fost aceea de a-l răpi pe director și de a ne cere salariile drept răscumpărare de la patron – iar discursurile de care ziceam mai sus se transformă, pentru tine, în adevărate spectacole de stand up comedy. Pentru că, așa cum spunea Mel Brooks, „umorul nu este decât un alt mijloc de apărare împotriva universului”.

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *