Crapul: începuturile

De 1 mai am fost într-o micro-vacanță pe meleagurile copchilăriei, în Bucovina, acolo unde se agață harta în cui și unde, dacă te rătăcești prin pădure, nu știi exact dacă te afli în România, în Ucraina sau, mai nou, în Rusia.  Sunt câteva locuri de pescuit prin zonă – râurile Suceava, Siret și, ceva mai încolo, Prutul – dar cum erau puțin cam departe pentru cât timp aveam eu la dispoziție și nici nu mă simțeam chitit pe faimă și glorie eternă, am optat pentru balta din capul satului, mai ales că…

20140502_143316

Ciorbița primordială

…acela este locul, dragii mei, în care viața mea a luat una dintre întorsăturile alea la care te te gândești și 20 de ani mai târziu, de cele mai multe ori cu sentimente amestecate și cu o expresie de genul „mă, dar ce mi-o fi trebuit mie…? nu puteam sta cuminte acasă, în banca mea??!” Acolo este, dacă vreți, locul în care a ieșit din crisalidă, timid dar fără cale de întoarcere, pescarul de mai târziu. Supa primordială, paharul Berzelius în care a fost sintetizat MICROBUL care avea să mă țină apoi mereu pe maluri, fie ploaie fie vânt/mai lansez și apoi strâng… Mno, paharul ăsta e mai degrabă un păhăruț, sau un țoi chiar, o băltoacă de nici 500 de metri pătrați aruncată la marginea satului și pe lângă care, cu câteva excepții privite cu dezaprobare de ceilalți săteni, oamenii treceau aproape fără s-o observe, sau cel mult o foloseau pentru adăpatul animalelor sau spălatul lor, spre disperarea noastră, a celor care stăteam pe mal fixând cu ochi crânceni plutele. Noi, excepțiile, vedeam altfel luciul ăla de apă. Sub el stăteau chestii. Dihănii. Monștri. „Ai văzut? Ai văzut cum a tras? Pfoaaai, ce greu l-am simțit. L-am adus spre mal așa… cam juma’ de metru. După aia l-am scăpat. Sigur era crap.” îmi zicea, cu un amestec ciudat de blazare și entuziasm, o excepție care pescuia pe creanga din dreapta mea (cel mai bun loc de pescuit era o salcie aplecată peste apă, pe crengile căreia ne cocoțam ca niște urangutani zgribuliți). Aprobăm tacit cu toții, mai mult ca să păstrăm vie flacăra speranței, chiar dacă știam cu toții, în sinea noastră, că peticelul ăla de apă nu văzuse crap în viața lui, sau cine știe, poate o fi totuși ceva… n-are cum să nu fie, de fapt… nu știm noi să-l prindem, dar sigur tre’ să fie…

Booon, și cum spuneam, m-am întors ca un criminal la locul faptei. Fapta, prima, s-a petrecut pe când aveam vreo 11-12 ani,  într-o după amiază de duminică în care puteai să tai cu cuțitul plictiseala care plutea în aerul moleșit de căldură. Eram într-un fel de vizită la niște rude care stăteau aproape de capătul satului bunicilor mei și căutam ceva de făcut, când uncheșu-meu, poate ca să scape de mine, poate din milă, m-a întrebat dacă n-aș vrea să mă duc la pescuit, la heleșteu. Pescuit? Hm, ce idee! Da, ce-ar fi să mă duc la pescuit? Mi-a dat o botă de bambus lungă de vreo 3 m și cocârjată de la atâția ani de stat nefolosită prin pod, am căutat câteva râme în bălegarul din spatele casei și am plecat, cu bota pe umăr și cu râmele într-o cutie de conserve, spre heleșteu. Acolo, spre surprinderea mea, am găsit câțiva oameni care, din motive pe care aveam să le deslușesc mai târziu, stăteau cocoțați pe crengile salciei de care vă ziceam mai devreme, cu toate că pe maluri era loc berechet. M-am așezat pe un loc liber, pe mal, am pus râma în ac și, după vreo două ore de privit la plută mai ceva ca la butelie, dar cam atât, mi-am luat inima în dinți și am hotărât să mă cațăr și eu în salcie, poate oi fura oleacă de meserie de la pescarii mai experimentați ca mine. Veteranii m-au primit cu bunăvoință cu tot cu bățul meu de bambus (ei dădeau cu alun) și mi-au făcut loc pe o creangă lângă ei. E… aici… altă viață! Rezultatele (mele) erau cam aceleași ca dincolo, dar măcar de data asta pluta SE MIȘCA și nu mai riscam să dau într-o hipnoză din aia gen white line fever.  Ceilalți mai scoteau, când și când, câte un caras și, având în vedere că eram în prima mea zi de pescuit, mă învățau care mai de care cum să citesc mișcările ultrafine ale plutei. Într-un târziu, minunea s-a întâmplat și am prins și eu un (1, eins, odin, ichi) pește, care-mi părea (și-mi pare chiar și acum) că era chiar mai mare un pic, adică era cam cât o palmă pe lung, nu pe lat, cum prinseseră ceilalți 😛 Am stat până noaptea pe baltă, dar altul n-am mai reușit să păcălesc. Asta nu m-a împiedicat să mă întorc pe baltă a doua zi, când am prins 3, de data asta pe lat. Și a treia zi am prins doi, cam la fel. Șasă pești frămoși.

Așa, ce ziceam? Da, m-am întors la locul faptei, cu: 4 lansete de staționar, 3 lansete de pescuit la răpitor, 5 undițe, juvelnic, minciog și o trusă cu care poți pescui în cel puțin trei sisteme solare fără să-ți lipsească ceva. Am scos doar o undiță, am dat un pic de nadă (hehe, să vezi ce îi rup acum!) și nici nu m-am mai așezat, convins fiind că e o chestiune de secunde până scot primul pește. După vreo două mii de secunde, în spatele meu se așază pe iarbă doi puști de prin partea locului care mă priveau curioși și șușoteau. Intru în vorbă cu ei, îi întreb ai cui sunt, le zic al cui sunt, vorbim despre una-alta, nah, să mai treacă timpul.  Pe apă, la fel, nicio mișcare. După vreo 20 de minute de nemișcare de-asta îmi vine, totuși, ideea să-l întreb pe ăl mai răsărit dintre ei:

– Auzi, da’ în apa asta mai e vreun pește? întreb așa, mai mult la mișto.

Se uită la mine un pic mirat, ca și când i-am pus o întrebare foarte ciudată:

– Ăăăă… pește? Nțțț… Nu mai e demult pește aici. A dat nea Mitru drumu’ la must în apă (n.r.: adică la o zeamă care se scurge din grămada de bălegar din spatele grajdului) și au murit toți peștii!

20140502_142414

Băitanul cu lămurirea

 

 

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *