Cu Băsescu la pescuit pe Dunăre

ok_16129

În vara lui 2012 am asistat și io, ca tot românul, la marile mișcări tectonice din viața publică de la noi. Mai pe internet, mai prin ziare, mai pe la televizor, vedeam cum mămăliga tot crește și iar crește până aproape de punctul de explozie. Indiferent cât de puțin implicat ai fi în toate trebile astea (iar eu, altceva decât un simplu spectator care-și mai permite o părere din când în cand nu sunt decât o dată la 4, respectiv 5 ani),  tămbălăul ăla cu băsescuedevină și useleloviturădestat tot te cam obosește. Iar cum noi, pescarii, suntem mai fragili cu nervii de la natură, și tot prin natură încercăm să ne vindecăm, vă dați seama că abia așteptam o ieșire la malul Dunării. Zis și făcut, la un moment dat se întâmplă minunea și mă văd, cu tot calabalâcul, gonind spre Giurgiu la 4 dimineața (să prind solunarele – pentru cunoscători). Ziua se anunța frumoasă, cu soare, iar ora plecării era decentă și aveam toate șansele să prind liber locul pe care voiam să pescuiesc (în lunca Dunării drumurile de acces către apă sunt relativ puține, iar locurile știute de mine care să țină pește, și mai puține).

Ajung pe malul apei, fumez o țigară uitându-mă precum curca-n lemne la apa care curgea liniștit la vale și totul era minunat. Trag (printre fumuri de țigară, da) în piept aerul rece și proaspăt și parcă încep să simt cum mi se așază în ordine celulele. Aproape că uit pentru ce am venit, dar nu pentru mult timp, că undeva în dreapta mea văd cu coada ochiului un ditamai peștele sărind. Hait! deci acolo stă, sub crengile alea căzute în apă! Mă smulg din reverie și încep să înșir sarsanalele pe mal și lansetele în apă, una câte una, cu gândul la dihăniile solzoase pe care o să le încarc în portbagaj la plecare. Cu rare, dar notabile excepții, dihăniile în cauză rămân cuminți sub ape, iar adrenalina și optimismul inițial se transformă, treptat, în relaxare sau frustrare, după caz.  Frustrarea ți-o alungi, de regulă, prin mantre de genul „măcar e frumos afară”, „era păcat să rămân în casă, oricum”, „ia uite ce apus frumos” etc etc. Treptat, începi să te cufunzi în peisaj și parcă nici barjele alea zgomotoase care trec din când în când nu-ți mai amintesc de ”civilizația” lăsată departe, la vreo 60 de kilometri mai la nord.

Și cum stăteam eu așa, departe de tot și toate, la un moment dat aud un motor de mașină. Apare o Dacie 1310 cu binecunoscutele însemne ale Poliției de Frontieră… În caz că nu știați, deși pe cam toatele apele de șes de la noi (alea publice, normal) poți pescui în voie cu orice, de la ață de papiotă până la dinamită și cianuri, întrucât un control al autorităților vine mai rar decât Iisus pe pământ, la Dunăre se schimbă puțin foaia iar băieții fac raiduri destul de dese pe maluri. Lucru știut de mine, și cu toate astea nu apucasem, din varii motive, să-mi fac permis de pescuit. Nu-i nimic, îmi asumasem deja mental potențiala amendă (”e cam cât taxa pe o baltă de lângă București” e mantra care se aplică în acest caz). Dar, ca tot românul, mi-am zis să încerc și io, poate-poate scap. Și îl iau pe dom` sergent cu vrăjeala, punându-i tot felul de plăci, mai ceva ca un DJ în discotecă. Am început finuț, făcând pe prostu’:

– Aaa, păi nu se anulaseră?! Dom’le, știți, eu nu mi-am făcut permis pentru că auzisem că se desființează controalele la frontieră (permisul în cauză fiind unul special, de pescuit în ape de frontieră), că UE, că Bulgaria, că Schengen…

Nț. N-a mers. Cu o atitudine calmă, dar fermă, îmi studia atent buletinul și-și nota datele într-un caiețel (operațiune necesară, cu sau fără permis de pescuit, în caz că mai târziu s-ar fi dovedit că cineva a înotat fraudulos până-n Bulgaria). Mă repliez și-i bag un bluz, la sentiment:

– Dom` polițist, știți… noi muncim zi-lumină în Bucureștiul ăla prăfuit… Ajungem și noi o dată, de două ori pe an p-aici, să ne relaxăm… Nu facem nimic rău, suntem d-ăia care plecăm înapoi cu toate gunoaiele pe care le găsim pe mal, nu doar cu ale noastre (lucru adevărat)… și oricum nici pentru pești nu prea reprezentăm un pericol (lucru, iarăși, adevărat).

Zâmbește puțin, dar tot scoate carnețelul de amenzi, cu o privire preocupată. Semn că trebuie să bag ultima placă, aia pe care o știm prea bine cu toții: „haideți, poate ne înțelegem cumva…” însoțită de un gest aproape imperceptibil către portofelul din buzunarul de la spate. Moment în care se schimbă deodată la față și mă trântește direct înapoi în filmul de care mă bucuram că scăpasem pentru câteva ore:

– Dar ce credeți, dom’le, că noi suntem ca Băsescu?!

No Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *