Dezlegare la pește [Oltenița, 26.12.2013]

Gata, dom’le, s-a întâmplat, în sfârșit! Era un lucru pe care mi-l doream demult, și la care cred că visează orice pescar începător: am mers la pescuit cu un Profesor. Da, știu că titlul ăsta a sunat ca într-o carte SF sau una din aia de panici oculte, cu Iluminati & stuff, dar să mă explic:

Unul dintre cele mai dificile stiluri de pescuit este pescuitul la Dunăre. Deși este ecosistemul cu populația piscicolă cea mai bogată și diversă de la noi din țară (da, are o grămadă de pește, în ciuda știrilor alarmiste despre braconaj și poluare; desigur, poate că nu mai are așa de mult ca în devonian, dar nah, nu le poți avea pe toate), Dunărea este și cel mai greu test al nervilor pentru pescarii care o abordează. Nimic din ceea ce se aplică pe bălțile și râurile obișnuite nu este valabil aici, de aceea primii ani de pescuit pe Dunăre constau, de obicei, în minunate excursii în natură în care pescarul începător șade liniștit pe malurile ei frumoase, de dimineața până seara, și se miră de ce naiba nu mișună nimic prin apa asta atât de mare. Iar cum revistele și site-urile de specialitate nu prea abordează pescuitul la Dunăre, din varii motive (unul fiind probabil acela că nu prezintă interes pentru advertiserii din acest domeniu), singurele surse de informații disponibile pentru cei care vor să dibuiască, totuși, acest gen de pescuit sunt forumurile. Acolo, pifanii care doresc să-și depășească condiția de simpli turiști pe malurile Ei vânează cu perseverență orice pont, orice crâmpei de informație care să mai ridice un pic „cortina de fier” care-i desparte, nemiloasă, de capturile capitale din adâncuri. Tot acolo intră și Profesorii, care, între două trofee fluturate pe la nasul pifanilor dar mai ales al celorlalți Profesori, mai aruncă și câte un oscior celor dintâi –  un pont despre momeală, altul despre un loc de pescuit, altul despre comportamentul peștilor în anumite perioade ale anului etc. Unui astfel de Profesor îi datorez o parte din (semi)reușitele mele la Dunăre, iar de curând mi-a făcut bucuria și onoarea de a mă lua cu el la pescuit, cu barca. Așadar, în a doua zi de Crăciun am ajuns cu Mihai pe Dunăre, la Oltenița. Era o ceață de o tăiai cu cuțitul, malul bulgăresc nici nu se vedea, doar o barjă imensă, staționată în dreptul portului:

Scăldatul interzis:)

Scăldatul interzis:)

Am luat barca și am pornit pe Dunăre până la locul de pescuit. Aveam pe mine cam tot dulapul de haine de iarnă, mă gândeam că nici nu mai are rost să-mi pun vesta de salvare, pentru că probabil aș fi plutit oricum ca un balot de rufe, în caz de vreo băiță. Echipamentul exemplar, însă, arată cam așa:

Toate pânzele sus!

Toate pânzele sus!

Deși la meteo anunțaseră maxime de 10 grade, Mihai m-a lămurit rapid că alea 10 grade vor dura, în cel mai bun caz, vreo 15 minute undeva în jurul orei 14. Într-adevăr, când am ajuns acolo, pe la 12, erau vreo 3-4 grade afară (și tot cam atâtea în apă), dar în viteza bărcii simți gerul cam de 2-3 ori mai nașpa. Noroc că eram suficient de înfofolit, nici n-a fost nevoie să apelez la „apa de foc” pe care o luasem preventiv cu mine.

Ajunși la primul loc de pescuit, ancorăm și începem lansările. Ce să zic, Dunărea a fost ca un prieten vechi cu care nu mă mai văzusem demult și care a insistat să dea primul rând: am prins un șalău încă de la prima lansare, eram de-a dreptul buimac când am simțit atacul și l-am înțepat. Aproape că nu mi-a venit să cred că e pește până nu i-am simțit lupta de la celălalt capăt al firului. L-am scos din apă și i-am tras o poză scurtă (un fel de selfie😛, am zis că mă pozez cu el mai târziu, când luăm vreo pauză sau ceva):

Băejnebun, chiar l-am prins?

Băejnebun, chiar l-am prins?

A urmat o perioadă de acalmie, vreo juma de oră nu ne-a mai deranjat niciun dințos. Am strecurat amândoi apa care încotro, eu cu precădere în locul din care scosesem captura, dar fără rezultat. Am plecat mai în aval, în căutarea altui loc de pescuit.

Ceață la mal

Ceață la mal

Ajungem într-un loc cu mulți copaci căzuți în apă (de regulă acolo stau și peștii) și ne ancorăm în dreptul lor. Aici și-a început și Mihai recitalul, scoțând vreo patru șalăi, unul după altul, printre care și unul cu adevărat „punctabil”, de vreo 5 kg:

Cam așa

Cam așa

Eu, în schimb, mai subțire:) A, da, la un moment dat am avut o trăsătură, am înțepat, firul s-a tensionat puternic pentru o fracțiune de secundă, după care am simțit ruptura. Am mulinat și am simțit firul slab de tot, semn că îmi mușcase cu tot cu nălucă, retezând firul textil. Cel mai probabil fusese o știucă. Înviorat de întâmplare, m-am pus și mai abitir pe lansat, dar fără succes.

Lanseta de rezervă

Lanseta de rezervă

Spre finalul zilei a apărut și soarele așa, ca o părere…

Apus de soare la Oltenița

Apus de soare la Oltenița

Am mai schimbat o dată locul, mergând spre aval, unde se vedea un fel de insulă întinsă, vizibilă doar în perioada asta a anului, când apele sunt la cotele cele mai scăzute. De acolo Mihai a mai scos un șalău, iar eu un… solz:) Aceeași poveste ca mai devreme, am simțit firul tensionându-se pentru o secundă și gata, numai că de data asta nu pierdusem năluca. Atunci când am scos-o din apă, am văzut că în vârful acului era un solz, semn că la recuperare agățasem un crap chinezesc (denumit și novac sau sînger). Cum dimensiunile acestui pește atinge, în Dunăre, proporții considerabile (exemplarele de 7-8 kg fiind ceva obișnuit), vă las pe voi să vă dați seama cam cât de tare îmi venea să-mi bag unghia în gât.

„Gata, mai lansăm de 5 ori și mergem, da?”

„Gata, mai lansăm de 5 ori și mergem, da?”

Trebuie precizat că timpul pescarului la răpitori se măsoară în lansări. „Mai aruncăm de 5 ori și gata, da?” îmi zice Mihai, pentru că seara se apropia, iar ceața era parcă și mai deasă (poza de mai sus e făcută într-unul din rarele momente de „limpezire” din acea zi). Pe la 4 am ridicat ancora și am plecat înapoi, iar drumul a fost cu adevărat dătător de senzații tari pentru mine cel puțin, pentru că abia vedeai la 10 metri în față, iar singurul reper era malul, de care însă nu ne puteam apropia prea tare din cauza copacilor căzuți în apă. Am ajuns cu bine, iar eu abia acasă mi-am amintit că nu-mi fotografiasem cum trebuie trofeul:

Șalău semi-congelat

Șalău semi-congelat, 1,3 kg

Cam asta a fost ultima ieșire pe Dunăre de anul ăsta (sau nu?:D), și țin să-i mulțumesc pe această cale lui Mihai, unul dintre puținii pescari adevărați care știu să lase deoparte orgoliile și tendința (oarecum explicabilă până la un punct) de a ține doar pentru ei secretele acestui hobby minunat.  

One Comment

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *