Muzică de vreme rea

Îmi place muzica. În general. De la hip-hop-ul românesc cinstit și sărac – Getto Daci, respect! – și până la technical death metal, de la bluegrass pana la alternativ, de la Ionel Tudorache până la Einsturzende Neubauten și Sopor Aeternus. Nu am refuzat, măcar pentru o primă ascultare, nicio trupă care se află pe scenă sau în studio pentru că are ceva de spus și nu neapărat de încasat. Firește, printre atâtea genuri am și eu preferințele mele. Una dintre ele este – poate de la vreme, poate de la vreo traumă din copilărie – metalul. Da, îmi place muzica metal. Știu, suntem în 2014 și asta e sooo yesterday. Așa-i, și să știți că am încercat, ba m-am forțat chiar, să mă las de metal. Voiam să intru și eu în rând cu lumea, să nu mai simt privirile dezaprobatoare și condescendente ale hipsterilor aliniați cuminți la coadă la Romeo Fantastik („ia uite la ăsta, nu a evoluat”), să mă simt și eu integrat în lumea bună a orașului. Am vrut chiar să-mi arunc tricoul cu Fintroll, că ăsta e singurul care mi-a mai rămas bun (pe ăla cu Motorhead îl mai port doar la pescuit, atâta-i de jigărit), dar nu m-a lăsat inima.

Cel mai mult îmi place să ascult muzică în mașină. Închid geamurile, dau la maxim și toată incinta se transformă într-o baie de sunet, în care mă bălăcesc ca un Prikoke fericit. Mașina e și ea, la rândul ei, făcută din metal. Sub plasticul volanului și al bordului se află metalul, capota o văd, e din metal, motorul îl simt prin volan (că de auzit nu se mai aude, la volumul ăla) cum duduie metalic și el. Traficul, în jurul meu, geme de metal. Tone peste tone de metal trec pe lângă mine, o iau la stânga, la dreapta, trec prin fața mea, se opresc, merg mai departe, parchează, pleacă în trombă. Străzile pulsează de metal. Deodată, îmi apare în față o dihanie de tramvai, duduind voluptos – oooooo, ce de metal! În boxe, Dimebag Darrel tocmai bagă unul dintre riff-urile de chitară care au pus Pantera în istoria muzicii moderne și mie-mi vine să calc accelerația până la capăt, să scot dracii din ea…

…mno, și de-aia m-am gândit să mai pun și pe aici câte ceva din ce-mi place mie, dar azi n-o dam pe metale, că nu vreau să încep rubrica asta nouă cu o sperietură. Azi o să scriu despre un muzician cu un destin (din fericire doar personal, nu și muzical) cu adevărat „noir”, cum zice și numele trupei cu care a debutat, exact, este vorba despre Noir Desir. Adică singura trupă din lume care a reușit să facă rock-ul alternativ să sune bine (deși „bine” e puțin spus) în limba franceză. După o serie de întâmplări care-l pun într-o lumină sumbră pe liderul trupei, Bertrand Cantat, întâmplări pe care unii dintre voi probabil le știți iar ceilalți ar fi păcat să le aflați înainte de a-i asculta muzica, Noir Desir au anunțat recent desființarea oficială, fără posibilitate de reconciliere. O pierdere imensă pentru muzică, având în vedere faptul că trupa avea încă foarte multe de spus, lucru vizibil din modul în care evoluase stilul lor până la ultimul album, „Des visages, des figures”, apărut acum 10 ani și de pe care sigur ați dansat în Vamă cel puțin o dată pe piesa asta.

Din fericire, Bertrand Cantat a reușit să se ridice deasupra acestui destin sumbru și a înființat trupa Detroit, împreună cu basistul Pascal Humbert (cu care a mai scos și albumul Choeurs, în 2011), iar în noiembrie 2013 au lansat primul album în formula asta, Horizons. Inutil să mai spun că timp de vreo două săptămâni nu prea am ascultat altceva, și asta nu pentru că așteptam cu nerăbdare ceva nou compus de el, ci pentru că… albumul e cel puțin genial. Trebuie spus de la bun început că este un album foarte melancolic, de care trebuie să te apropii cu mare prudență. Nu l-aș recomanda pentru un road trip cu prietenii spre mare, de exemplu. Se potrivește perfect, însă, într-o zi ploioasă petrecută cu tine însuți/însăți. Îl puteți asculta aici .

pictPocketMoteur (1)

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *