O poveste cu lumbersexuali

lumbersexualiAstăzi am învățat un cuvânt nou: lumbersexual. După metrosexual, emo și hipster iată, legile evoluției au dat născare unui nou tip de om, superior predecesorilor săi prin faptul că își afișează ostentativ masculinitatea (încă mai așteptăm amenda feministelor și partizanilor politically correctness-ului) printr-o barbă deasă și aranjată mai atent decât „sarmalele” unei mirese și printr-o vestimentație studiat-neglijentă, similară celei a tăietorilor de lemne din America, de unde și etimologia termenului (lumberjack = tăietor de lemne).

Tot gândindu-mă eu dacă cunosc pe cineva în genul ăsta, mi-am dat seama că am și eu o amintire cu lumbersexuali, pe care o voi reda în cele ce urmează. Se făcea că era un weekend de august târziu, așa, iar eu eram la țară, în Bucovina, unde-mi făceam veacul în vacanțele de vară. Plecasem cu niște prieteni la un pescuit „de pe o zi pe alta” pe un iaz aflat la vreo 20 de km de satul bunicilor. Ne strânseserăm o gașcă destul de mare, fiecare ajungând acolo care cum a putut – cu mașina, cu autobuzul, iar eu, împreună cu încă doi prieteni – cu bicicletele. Pescuitul ca pescuitul, din câte țin minte nu prea a prins nimeni nimic, dar nu ăla era scopul oricum, ci focul de tabără, bairamul, hăuleala pe coclauri și câte cele. Nu intru nici aici în detalii, nu de alta dar o parte dintre ele au fost șterse fără milă de o anumită Veronica (numele de cod al vodcii locale, Voronskaya, cea mai bună dintre vodcile proaste. Chiar, oare s-o mai fi fabricând?). Când ne-am întors acasă, a recurs fiecare la același mijloc de transport cu care venise, firește. Țaca-paca, pedalatul nu mai părea o chestie chiar așa simplă după o noapte de grele încercări și de dormit pe sponci, drept pentru care am făcut imprudența de a ne opri în comuna vecină să bem o cafea și să ne tragem un pic sufletul.

Despre comuna în cauză, Marginea, știam, printre altele, că și-ar trage denumirea din faptul că pe vremuri se afla la marginea regatului, acolo fiind expulzați răufăcătorii care nu mai încăpeau prin temnițe (așa mi-a zis odată cineva mai învățat ca mine, dacă m-a mințit el vă mint și io) și că între localnicii de acolo și cei din satul bunicilor mei existau niște relații foarte strânse, bazate pe dispreț reciproc, scatoalce cu pari rupți din gard și zile de spitalizare pe care și le făceau cadou unii altora ori de câte ori aveau ocazia. De altfel, bunica mi-a povestit odată că în trecut femeile de acolo umblau cu cuțitul la ele și nu se măritau dacă viitorul ginere nu avea pe el măcar o crestătură de cuțit, ceva, acolo. Deh, niște lumbersexuali. Acum lucrurile nu mai stau chiar așa, dar ceva-ceva tot a rămas. Așa, și vă povesteam că ne-am oprit să bem o cafea la o crâșmă din centrul comunei, unde își omorau plictiseala de duminică după-amiaza vreo 20-30 de lumbersexuali din ăștia, întorși care de pe la daraverile lor din Italia și Spania, care de prin pădurile – încă dese, pe vremea aia – din județ. Se aflau în diferite stări de agregare după întâlniri repetate cu Veronica aia de care vă zisăi mai sus, iar linia generală era una de beție și scandal mocnit. Momentul perfect pentru intrarea noastră în scenă, adică.

Legile inexorabile ale naturii i-au adus imediat în jurul prăzii, simțiseră că e rost de bătaie fără prea mari riscuri pentru ei. Nu știu dacă ați trecut vreodată printr-o experiență din asta în care simți pur și simplu cum plutește bastârca în aer pe deasupra capului tău și parcă-ți dorești să înceapă odată tămbălăul, fie ce-o fi. Cercul se strângea, tonul amenințărilor devenea tot mai tăios, după calculele mele era o chestiune de secunde până să înceapă o „bătută” pe care s-o ținem minte cât om trăi. Salvarea a venit de la un puștiulică mai de la periferia cercului, care din întâmplare era ceva rudă îndepărtată cu unul dintre tovarășii mei de suferință și i-a oprit pe ceilalți la timp. Asta a fost posibil doar pentru că, oricât ar fi de puternice legile naturii și de avansată „starea de agregare” a protagoniștilor, calculul politic primează, totuși: dacă dai în cine nu trebuie și strici relații vechi, de pe vremea când bunicii tăi erau copii, nici dracu nu te mai scoate întreg din chestia asta.

Așa se face că n-am apucat să vedem, în acea frumoasă după-amiază de august, cum arată secția de urgențe a spitalului județean și cam cât mai costă antibioticele și calmantele la farmacia din colț. Respectul meu pentru sfânta instituție a familiei, însă, a crescut considerabil atunci.

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *