Revoluția e arma prostului?

liberty

Dacă facem o comparație între clasamentul întocmit în urma rezultatelor înregistrate la testele PISA (Programme for International Student Assessment) și cel al țărilor cu cel mai ridicat nivel de trai, o să observăm că în TOP 10 se regăsesc cam aceleași nume: Norvegia, Olanda, Noua Zeelandă, Japonia, Elveția… Țări cărora le lipsește aproape cu desăvârșire „tradiția revoluționară”. Își amintește cineva când a avut loc ultima revoluție în Norvegia? Norvegienii nici n-au tăiat capul regilor, nici n-au dărâmat Bastilia și nici n-au ieșit cu furcile pe ulița satului la 1907. Au făcut totul curat, în cabina de vot.

Franța în schimb, mama revoluțiilor, după 12 ani de la instaurarea Republicii s-a făcut imperiu, doar pentru ca, ulterior, să redevină monarhie. Și iar republică. Și iar monarhie. Ceea ce ridică oareșce semne de întrebare în ceea ce privește eficiența revoluțiilor violente. Dacă mai punem în balanță revoluția bolșevică, evenimentele din decembrie 1989, Primăvara Arabă și multitudinea revoluțiilor din America Latină, săraca revoluție nu mai pare deloc „ultima soluție”. Ba, din contră, după orice revoluție e nevoie de o altă soluție care să ordoneze lucrurile.

Ceea ce au însă în comun aceste revoluții violente este motorul sau, după caz, masa de manevră: păturile sărace. Chiar dacă au fost conduse (instigate?) de intelectuali (Revoluția Franceză etc.) majoritatea revoluțiilor au fost purtate de săraci și, implicit, de oameni fără prea multă știință de carte. Oameni care strigă „Jos!”, dar nu vin cu o soluție viabilă și vidul de putere se umple cu, de exemplu, Ion Iliescu.

La polul opus, în țările în care domnește bunăstarea, iar populația are un ridicat grad de cultură și civilizație, nu a fost nevoie de violență pentru a crește nivelul de trai. Oamenii au înțeles un lucru simplu: alegem politicianul care să ne reprezinte interesele și, dacă nu o face, nu-l mai votăm. Simplu. Nu politicianul cinstit, pentru că asta e o utopie mai mare decât iluzia egalității sociale. Politicanul care să reprezinte (și) interesele comunității. Adică, dacă se construiește o sală de sport în satul meu, alesul local are grijă ca de banii ăia să beneficieze și nea Vasile, cumva, nu doar rudele lui. Și toată lumea e mulțumită. Nea Vasile își dă copiii la școală, iar copiii știu cum să voteze ca să le fie bine. Și copiii lui nea Vasile, pentru că au fost la școală, au și salariu mare, deci reprezintă o altă problemă pentru guvernanți: nu prea poți să cumperi cu o găleată și o sticlă de ulei votul cuiva care bea șampanie din pahare de cristal. Și atunci politicianul știe că dacă nu se preocupă de bunăstarea comunității care l-a ales, își pierde postul. Poate copiii lui nea Vasile se hotărăsc să candideze, cine știe…

Bine-bine, veți zice, dar cum identificăm politicienii ăia suficient de cinstiți care să mai și facă ceva pentru comunitate? Și apoi, după ce îi identificăm, nu trebuie dați ăștialalți jos, ca să-i punem la putere? La prima întrebare, o să sune ca o replică ieftină dintr-un film american scump, dar cred că răspunsul se alfă în noi. Well, suntem un popor cu o imagine de sine extrem de scăzută și asta ne costă mai mult decât ne dăm seama. Până nu vom învăța să avem pretenții de la noi înșine, nu vom putea avea pretenții de la cei care ne conduc, iar ei simt asta și o exploatează la maxim. (în paranteză fie spus, campaniile de genul „Mari români” sau „Românii sunt deștepți” nu vin niciodată ca atare, ci trag mereu după ele fie un brand comercial, fie unul politic.) Chestia asta cere multă chibzuință, stăpânire de sine și timp. Adică cei 4, respectiv 5 ani dintre alegeri. Și așa am răspuns și la cea de-a doua întrebare.

Așadar, revoluția se face la cabina de vot.

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *