Teoria ca teoria, da’…

Aveam, acum mulți ani, un prieten datorită căruia m-am reapucat de pescuit după o perioadă destul de lungă în care am apucat să pierd, din arsenalul tehnic aferent, tot ce nu reușisem să rup, stric, rătăcesc pe malurile bălților (și acum mai oftez după mulineta aia Sert pe care am uitat-o pe malul bălții din Agigea… dar vă spun cu altă ocazie povestea asta). Așa, și ziceam de prietenul ăsta al meu. Este un om cu totul aparte. Cunoașteți genul ăla de oameni care sunt pur și simplu devorați de pasiunile pe care le au? Aceia care vorbesc neîncetat despre un singur lucru, pentru care pasiunea respectivă pare să reprezinte singurul lucru din viața lor? Eu am cunoscut câțiva, dar el îi întrecea pe toți. Când am început să hălăduim împreună, prin clasa a noua, era pasionat de științele umaniste. Toată ziua nu vorbea decât despre sociologie, psihologie, filosofie, științe politice, marii gânditori ai omenirii, teorii care au schimbat cursul istoriei, paradigme care au revoluționat știința, o ne-bu-nie totală! Pentru cei care-l cunoșteau pentru prima oară, impresia era aceea a unui geniu neînțeles, un destin care, odată ce-și va găsi calea spre afirmare, va ajunge unul dintre marii oameni ai societății. Totul până la… ziua în care toată această flacără care-l mistuia din interior, pur și simplu, dispărea… total! De fapt flacăra nu dispărea nicicum, ci… lemnele care o întrețineau. După științele umaniste a fost, de exemplu, șahul. Platon, Socrate, Freud, Comte și Durkheim s-au dat cuminți la o parte pentru a le face loc lui Kasparov, Fisher, Karpov, Polihroniade… Noi, care aveam ghinionul de a ne nimeri în calea tiradelor lui, mai aveam puțin și învățam partidele celebre pe de rost…

După șah a fost alpinism parcă, apoi medicina (!?) și ajungem, în fine, și la pescuit. Eee… dacă până acum asistasem de pe margine la toate imersiunile lui în diverse îndeletniciri umane, mai mult sau mai puțin serioase, de data asta voiam să mă implic și eu. Am scos de la naftalină singura lansetă scăpată de intemperiile descrise mai sus și am purces, plin de speranță, la reluarea acestui păcătos și păgubos obicei, pescuitul. Toate bune și frumoase, mă bucuram că găsisem, în sfârșit, pe cineva cu care să merg la pește (nu prea pescuia nimeni dintre prietenii mei și singur nu prea mă îndemnam să merg) până când… nu, nu până când a trecut la următorul hobby – deși a venit și momentul ăsta la un moment dat -, ci mai devreme, adică atunci când s-a pierdut atât de tare printre revistele și cărțile de specialitate, încât nu-i mai rămânea deloc timp pentru pescuitul efectiv. De rămas nu-i mai rămâneau nici bani, deoarece o mare parte din bugetul lui relativ auster de liceean se ducea pe scule de pescuit, pe care le schimba săptămânal, în funcție articolele apărute prin revistele mai sus menționate… Vorbea, în schimb, cu mare înflăcărare despre pescuit, dacă nu-l cunoșteai ai fi zis că pleacă de pe baltă doar ca să-și mai cumpere momeală și să-și completeze trusa de pescuit.

Nu mai știu cum și de ce am ajuns la povestea asta, cred că voiam să spun că, deși această rubrică se numește Teoria chibițului și plănuiesc s-o populez cu tot felul de teorii, informații, tehnici de pescuit, părerea mea este, totuși, că prea multă teorie strică. Nu de alta, dar de multe ori mi s-a întâmplat (și sunt convins că și vouă) să prind pește în ciuda… tuturor manualelor și teoriilor. Sau, din contra, să NU:)

No Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *